Diversele tipologii de forme pe care le iau diversele categorii de acte normative sunt exprimate în limbaj juridic prin noţiunea sau expresia generică de izvoare de drept.

Pentru evitarea unor confuzii ce pot decurge din sensul etimologic al termenului (etimologic, termenul de "izvor" asociat celui de "drept" sugerează ideea de sursă, origine a dreptului; ideea de factori şi condiţii din care decurge dreptul) teoria dreptului face distincţie între "izvoarele materiale", "sociale", sau "izvoare reale" şi respectiv "izvoare formale" ale dreptului.

În sens juridic, prin "izvoare materiale" sunt desemnate faptele omeneşti (acţiuni, inacţiuni, evenimente la care participă oameni) de care norma de drept leagă naşterea, modificarea şi stingerea unor raporturi juridice. Prin urmare, un fapt social constituie izvor material al dreptului numai dacă acel fapt face obiectul reglementării unei norme juridice.

Pornind de la distincţia între normele sau actele juridice elaborate în mod nemijlocit de către organele de stat competente şi normele preluate din sfera celorlalte categorii de norme sociale, izvoarele formale ale dreptului se clasifică în:
-Izvoare directe: legea, decretul, hotărârea, ordonanţa, decizia etc.


- a căror forţă decurge direct din actul de elaborare a lor de către un organ de stat şi
-Izvoare indirecte (mediate): obiceiul, contractul, tratatul, normele organelor nestatale, reguli de convieţuire socială, etc., care, pentru a dobândi forţa juridică şi a deveni izvoare de drept, au nevoie de consacrarea lor de către autoritatea publică.

Valoarea lor juridică este dobândită indirect  prin recunoaştere sau consacrare; ele au un caracter complex prin aceea că sunt norme create în afara sistemului statal dar investite de către organele de stat competente cu forţă juridică proprie normelor statale.

În funcţie de sursele de cunoaştere istorică a dreptului, se distinge între izvoare nescrise (date arheologice, informaţii şi tradiţii orale) şi izvoare scrise (inscripţii, lucrări scrise).

În fiecare sistem juridic naţional, denumirea şi ierarhia izvoarelor dreptului este concret determinată.

În sistemul nostru de drept, doctrina acceptă ca cel mai larg criteriu de clasificare, criteriul ierarhiei sau forţei juridice a actelor normative.

În conformitate cu aceste criterii:
-         izvoare sau acte normative cu caracter de lege;
-         izvoare sau acte normative subordonate legii;
-         izvoare cu caracter subsidiar.

Din perspectiva organului emitent:
-         izvoare sau acte ale puterii legislative;
-         izvoare sau acte ale puterii executive centrale sau locale;
-         acte ale administraţiei publice locale.

Izvoarele formale ale dreptului român

 Legea şi celelalte acte normative cu caracter de lege.

Termenul de lege este utilizat, în limbaj cotidian, cu sens generic, exprimând toate formele actelor juridice normative. Sensul corect - trebuie să facă distincţie la nivelul actelor normative, funcţie de puterea lor, realizându-se delimitarea între actele normative juridice şi cele nejuridice (emise de organisme nestatale), precum şi de actele aplicative (normative şi individuale).

Legea, în sens restrâns, în limbaj juridic, reprezintă izvorul de drept de cea mai înaltă forţă juridică, actul juridic normativ adoptat de către organul legislativ suprem- Parlamentul.

În categoria legii sunt incluse ca forme:
-         Constituţia- şi/sau legile fundamentale;
-         legile şi/sau codurile de legi;
-         actele cu putere de lege: decretele-legi, ordonanţele guvernului, unele acte internaţionale ratificate de Parlament (tratate, convenţii, acorduri).

Art. 72 Constituţia României prezintă ca structură:
-         legi organice;
-         legi ordinare.

Deosebirile dintre aceste elemente structurale sunt date de poziţia lor ierarhică şi de modalitatea lor de adoptare.

Constituţia (implicit legile prin care se modifică) constituie categoria de legi "supreme", cu forţă juridică supremă faţă de celelalte acte normative

Caracterul "suprem" al Constituţiei provine şi din obiectul reglementării: organele puterii de stat, drepturile şi libertăţile fundamentale ale acestora, stabilirea principiilor juridico-politice ce fundamentează exercitarea puterii în stat.

Forţa juridică superioară a legilor constituţionale sau fundamentale decurge şi din faptul că ele se adoptă şi se modifică în cadrul unor proceduri speciale, deosebite faţă de celelalte legi, necesitând, de regulă, întrunirea la vot a majorităţii calificate (2/3 sau 3/4 din numărul parlamentarilor).

Legile organice

Constituie acea categorie de legi cu caracter intermediar -între legile constituţionale şi cele ordinare, în sensul că ele reglementează organizarea, funcţionarea şi structura organelor statului sau domenii majore ale vieţii sociale. Procedura de elaborare a acestora este stipulată în art.74 al Constituţiei: legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor din fiecare cameră - deci o procedură specială.

Legile ordinare

Sunt toate celelalte legi elaborate de organul legislativ suprem (Parlament) în procedura obişnuită de legiferare având ca obiect reglementarea diverselor domenii şi raporturi sociale ce nu sunt de domeniul Constituţiei sau legilor organice. Procedura de adoptare: jumătate din numărul parlamentarilor prezenţi.

Tot în categoria de legi, ca izvor de drept, sunt cuprinse "codurile" de legi; ele reglementează domenii largi ale vieţii sociale; poartă denumirea şi de "drept comun" (ex: Codul Civil- drept comun  sau legea generală în raport cu o lege adoptată mai recent în materie de drept civil şi care, spre deosebire de Cod este şi poartă denumirea de "lege specială"). În cazul concursului de legi: între legea specială şi cea generală, acţionează principiul "lex speciali derogat generali".

Tot în categoria de lege, în accepţiune restrânsă pot fi considerate a fi incluse şi unele acte normative (cu denumiri diferite) dar cu putere de lege (forţă juridică echivalentă): decretele-legi, ordonanţele guvernamentale, unele acte internaţionale ratificate de parlament.

Decretul-lege este emis de puterea executivă (permanentizarea acestora este o practică curentă a regimurilor totalitare). Ordonanţele au suport în delegarea legislativă făcută de către parlament; de regulă, ele trebuie aprobate de parlament.

Actele normative subordonate legii

Caracteristica lor generală decurge din următoarele trăsături :
-         să fie compatibile cu Constituţia şi legile (să nu conţină dispoziţii contrare);
-         să nu aibă în obiectul de reglementare domenii sau raporturi "primare", care sunt de domeniul legii;
-         să fie emise în limitele competenţei materiale şi teritoriale ale organului de stat respectiv;
-         să respecte ierarhia forţei juridice a actelor normative superioare;
-         să respecte procedura legală a adoptării şi elaborării lor.

Fac parte din această categorie: decretele prezidenţiale cu caracter normativ, hotărârile, Ordonanţele Guvernului, ordinele şi instrucţiunile cu caracter normativ ale miniştrilor, actele cu caracter normativ ale organelor administraţiei locale (decizii, dispoziţii).

Nu fac parte din această categorie actele cu aplicare individuală ci doar cele care reglementează raporturi cu caracter generic.

Alte izvoare ale dreptului sunt: cutuma, contractul normativ cu caracter generic (ex: contractul colectiv de muncă); unele acte normative ale organelor sau organizaţiilor nestatale (statute, regulamente); practica judiciară, doctrina (ştiinţa dreptului).

Esenţa, conţinutul şi forma dreptului

Din diversitatea determinărilor calitative ale dreptului se desprinde o calitate principală ce exprimă determinarea lui internă: calitatea juridică a voinţei şi interesului care generează apariţia normelor dreptului. Ea este o constantă a dreptului, fiind insensibilă la schimbările produse în sistemele juridice. În drept, voinţa are o dublă semnificaţie:

a)     voinţa generală-determinată de anumite interese şi care trebuie să se oficializeze prin intermediul activităţii statale (creează dreptul etatic);

b)     voinţa individuală, manifestată în procesul aplicării dreptului.

Abordarea esenţei dreptului nu presupune luarea în considerare a voinţei individuale, deci a aspectului volitiv legat de realizarea dreptului, ci voinţa generală exprimată în cutume sau legi, care-şi subordonează tendenţial voinţele individuale, având la origine conştiinţa generalizată.

Cuprinderea în drept a acestei voinţe şi exprimarea ei în formă oficială se realizează în baza considerării intereselor fundamentale ale unui grup sau ale societăţii în ansamblul său.

Constituind esenţa dreptului, voinţa oficializată (deci devenită voinţă juridică) este exprimată în legi şi apărată de stat, fiind o componentă a conştiinţei juridice.