Art. 24 alin. 1 din Constituţie arată că dreptul la apărare este garantat, iar alin. 2 prevede că în tot parcursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales din oficiu.

Art. 15 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, dispune că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de apărător.

Din redactarea art. 24 din Constituţie reiese conţinutul dreptului de apărare sub accepţiunile sale, respectiv una materială şi alta formală.

În sens material, mai larg, dreptul la apărare cuprinde întregul complex de drepturi şi garanţii procesuale care sunt instituite de lege pentru a da posibilitatea părţilor să-şi apere interesele, iar în sens formal, mai restrâns, dreptul de apărare înseamnă dreptul părţilor de a-şi angaja un apărător.

Realizarea dreptului de apărare este posibilă şi prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor, prin dispoziţii procedurale şi prin posibilitatea părţii de a fi asistată de un avocat.

În ceea ce priveşte realizarea dreptului de apărare prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor, trebuie avut în vedere că acesta se efectuează printr-un sistem de principii şi anume: independenţa judecătorilor, inamovibilitatea, colegialitatea, egalitatea, gratuitatea.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti presupune că partea nemulţumită de hotărârea pronunţată de prima instanţă are dreptul de a provoca o nouă judecată de fond prin exercitarea apelului, iar apoi un control de legalitate prin declararea recursului.

Potrivit art. 296 teza a II-a Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 315 alin. 4 Codul de procedură civilă, instanţa de apel, respectiv recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţia mai grea părţii, deoarece raţiunea instituirii principiului non reformatio in pejus constă în înlăturarea temerii justiţiabililor că li s-ar putea eventual agrava situaţia în propria lor cale de atac.

Dreptul de apărare se realizează şi prin unele dispoziţii procedurale.

Conform art. 85 Codul de procedură civilă, judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea părţilor sau înfăţişarea lor, afară numai dacă părţile dispun altfel.

Rezultă că dispoziţiile privitoare la citarea părţilor au un caracter imperativ, încălcarea lor atrăgând nulitatea hotărârii judecătoreşti.

Caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 85 Codul de procedură civilă, îi impune judecătorului obligaţia verificării dacă părţile au fost citate cu respectarea dispoziţiilor legale, iar când constată că partea care lipseşte nu a fost legal citată, dispune amânarea judecăţii cu refacerea procedurii de citare sub pedeapsa nulităţii.

Hotărârea pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale arătate atrage nulitatea.

Activitatea judiciară nu se declanşează din oficiu, ci la cererea părţii interesate.

Prin formularea cererii de chemare în judecată, reclamantul are obligaţia să arate în cuprinsul acesteia următoarele elemente:

1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registru comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde i se vor face toate comunicările privind procesul;

2. numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional;

3. obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă;

4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;

5. arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere;

6. semnătura.

Din redactarea art. 112 pct. 5 Codul de procedură civilă rezultă că dreptul de apărare realizat prin posibilitatea acordată reclamantului de a propune probe urmăreşte un dublu scop, şi anume: instanţa să procedeze la administrarea probelor încuviinţate după discutarea contradictorie, fără a se tergiversa judecarea procesului, şi punerea părţilor într-o poziţie de egalitate procesuală.

Tocmai pentru desfăşurarea unui proces în condiţii echitabile, aşa cum reclamantul îşi formulează în scris pretenţiile sale şi arată dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, tot astfel, şi pârâtul trebuie să arate în scris apărările sale şi mijloacele de probă.

Potrivit art. 115 Codul de procedură civilă, întâmpinarea va cuprinde:

– excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului.

– răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii;

– dovezile cu care se apără pârâtul împotriva fiecărui capăt de cerere;

– semnătura.

Alături de dispoziţiile art. 112 şi 115 Codul de procedură civilă, care dau posibilitatea părţilor să propună probe prin cererea de chemare în judecată şi întâmpinare, dispoziţiile art. 132 alin. 1 Codul de procedură civilă arată că la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a propune noi dovezi.

Probele nepropuse nu vor mai putea fi invocate în tot cursul procesului, însă, sancţiunea decăderii nu îşi îndeplineşte efectele în situaţiile anume prevăzute de dispoziţiile art. 138 Codul de procedură civilă, şi anume:

– când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o poate prevedea;

– când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii;

– când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii din pricina neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii, care nu a fost asistată sau reprezentată de un avocat.

Art. 171 Codul de procedură civilă prevede că partea decăzută din dreptul de a administra o dovadă, va putea totuşi să se apere discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerii şi a dovezilor părţii potrivnice.

Potrivit. art. 128 alin. 2 Codul de procedură civilă, susţinerea cauzei de către părţi se face într-o anume ordine.

Conform textului menţionat, preşedintele va da mai întâi cuvântul reclamantului şi în urmă pârâtului.

Această ordine este firească, deoarece reclamantul este partea care investeşte instanţa şi în consecinţă trebuie să-şi susţină mai întâi pretenţiile, urmând ca pârâtul să răspundă acestor afirmaţii.

Susţinerile orale ale părţilor pot continua în formă scrisă, concretizându-se în concluzii scrise depuse la dosarul cauzei.

Dreptul de apărare se realizează şi prin posibilitatea părţii de a fi asistată sau reprezentată de un avocat.

Spre deosebire de procesul penal în care, în unele situaţii, asistenţa judiciară este obligatorie, în procesul civil apărarea nu este obligatorie.

Avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor, precum şi a altor persoane, care au obligaţia să permită şi să asigure desfăşurarea nestingherită a activităţii avocatului în condiţiile legii.

Avocatul nu acţionează decât în baza mandatului avocaţional acordat în baza unui contract de asistenţă juridică şi de reprezentare, care se încheie în scris.

Asistenţa judiciară poate fi încuviinţată oricând în cursul judecăţii în totul sau numai în parte (art. 75 alin. 2 Codul de procedură civilă).